The Anatomy of Peace
(formerly titled
“How to Live With My Body”)
my brain and
heart divorced
a decade ago
over who was
to blame about
how big of a mess
I have become
eventually,
they couldn’t be
in the same room
with each other
now my head and heart
share custody of me
I stay with my brain
during the week
and my heart
gets me on weekends
they never speak to one another
– instead, they give me
the same note to pass
to each other every week
and their notes they
send to one another always
says the same thing:
“This is all your fault”
on Sundays
my heart complains
about how my
head has let me down
in the past
and on Wednesdays
my head lists all
of the times my
heart has screwed
things up for me
in the future
they blame each
other for the
state of my life
there’s been a lot
of yelling – and crying
so,
lately, I’ve been
spending a lot of
time with my gut
who serves as my
unofficial therapist
most nights, I sneak out of the
window in my ribcage
and slide down my spine
and collapse on my
gut’s plush leather chair
that’s always open for me
~ and I just sit sit sit sit
until the sun comes up
last evening,
my gut asked me
if I was having a hard
time being caught
between my heart
and my head
I nodded
I said I didn’t know
if I could live with
either of them anymore
“my heart is always sad about
something that happened yesterday
while my head is always worried
about something that may happen tomorrow,”
I lamented
my gut squeezed my hand
“I just can’t live with
my mistakes of the past
or my anxiety about the future,”
I sighed
my gut smiled and said:
“in that case,
you should
go stay with your
lungs for a while,”
I was confused
– the look on my face gave it away
“if you are exhausted about
your heart’s obsession with
the fixed past and your mind’s focus
on the uncertain future
your lungs are the perfect place for you
there is no yesterday in your lungs
there is no tomorrow there either
there is only now
there is only inhale
there is only exhale
there is only this moment
there is only breath
and in that breath
you can rest while your
heart and head work
their relationship out.”
this morning,
while my brain
was busy reading
tea leaves
and while my
heart was staring
at old photographs
I packed a little
bag and walked
to the door of
my lungs
before I could even knock
she opened the door
with a smile and as
a gust of air embraced me
she said
“what took you so long?”
~ john roedel (johnroedel.com)
ANATOMIA PĂCII
Creierul şi inima mea au divorţat
Acum zece ani
Că cine-i de vină pentru
Halul în care am ajuns
În cele din urmă, n-au mai putut sta
În aceeaşi cameră împreună
Acum creierul şi inima
Împart custodia asupra mea
Stau cu creierul toată săptămâna
Iar la inimă în weekenduri.
Nu vorbesc între ei
– în schimb îmi dau acelaşi bileţel
Pe care să-l duc de la unul la altul în fiecare săptămână
Iar pe bileţelul pe care şi-l trimit
Scrie mereu acelaşi lucru:
“Tu ești de vină”.
Duminicile inima se plânge
De cum mintea m-a dezamăgit
În trecut
Iar miercurea, mintea înşiră
Toate situaţiile în care inima
A distrus ocaziile bune pe care le aşteptam
Dau vina una pe alta
Pentru ce am ajuns în viaţă
Au fost multe ţipete şi lacrimi
AŞA CĂ
În ultima vreme
Am petrecut multă vreme
Cu maţele mele
Care împlinesc rolul de
Terapeut neoficial
În cele mai multe nopţi
Sar pe fereastră în cutia toracică,
Alunec în jos pe şira spinării
Şi mă prăbuşesc
În fotoliul de pluş al maţelor
Care este mereu deschis pentru mine
– şi stau stau stau
Pînă răsare soarele
Seara trecută maţele m-au întrebat
Dacă mi-e greu să fiu împărţit între
Inima şi mintea mea
Am dat din cap,
Am zis că nu ştiu dacă
Aş mai putea trăi cu vreuna
Dintre ele
“Inima este mereu tristă de
Ceva ce s-a întâmplat ieri
În timp ce mintea mea este mereu îngrijorată
De ceva ce s-ar putea întâmpla mâine”
M-am văitat eu
Maţele mi-au strâns mâna
“Chiar nu mai pot trăi cu
Greşelile trecutului
Nici cu teama de viitor”
Am oftat
Maţele mi-au zâmbit şi mi-au spus
“În cazul ăsta, ai putea să te duci să
Stai cu plămânii o vreme”
Eram confuz
– expresia feţei m-a trădat
“Dacă ai obosit de obsesia
Inimii pentru trecutul împietrit şi de
Fixaţia minţii pentru viitorul neclar
Plămânii tăi sunt locul perfect pentru tine
Nu există ieri în plămânii tăi
Nu există nici mâine acolo
Ci doar acum
Acolo este doar inspir
Acolo este doar expir
Acolo nu este decât momentul de acum
Acolo este doar respiraţie
Iar în acea respiraţie
Te poţi odihni în timp
Ce inima şi mintea ta lucrează
La relaţia lor”
În această dimineaţă
În timp ce mintea era ocupată
Citind în frunze de ceai
Iar inima se uita
La fotografii vechi
Am făcut un băgăjel şi
M-am dus la uşa plămânilor mei
Chiar înainte să bat
Mi-a deschis uşa
Cu un zâmbet şi
În timp ce m-a îmbrăţişat o adiere de aer
A spus
“Ce-a durat atât?”
John Roedel