The Anatomy of Peace

(formerly titled

“How to Live With My Body”)

 

my brain and

heart divorced

a decade ago

 

over who was

to blame about

how big of a mess

I have become

 

eventually,

they couldn’t be 

in the same room

with each other 

 

now my head and heart 

share custody of me

 

I stay with my brain 

during the week

and my heart 

gets me on weekends

 

they never speak to one another

– instead, they give me

the same note to pass

to each other every week 

 

and their notes they

send to one another always 

says the same thing:

 

“This is all your fault”

 

on Sundays

my heart complains

about how my 

head has let me down

in the past

 

and on Wednesdays

my head lists all

of the times my 

heart has screwed

things up for me 

in the future

 

they blame each

other for the 

state of my life

 

there’s been a lot

of yelling – and crying

 

so,

 

lately, I’ve been

spending a lot of 

time with my gut

who serves as my

unofficial therapist

 

most nights, I sneak out of the

window in my ribcage

and slide down my spine

and collapse on my 

gut’s plush leather chair

that’s always open for me

 

~ and I just sit sit sit sit

until the sun comes up

 

last evening, 

my gut asked me

if I was having a hard

time being caught 

between my heart

and my head

 

I nodded

I said I didn’t know

if I could live with 

either of them anymore

 

“my heart is always sad about

something that happened yesterday

while my head is always worried

about something that may happen tomorrow,” 

 

I lamented

 

my gut squeezed my hand

 

“I just can’t live with

my mistakes of the past

or my anxiety about the future,”

 

I sighed

 

my gut smiled and said:

“in that case, 

you should 

go stay with your 

lungs for a while,”

 

I was confused

– the look on my face gave it away

 

“if you are exhausted about

your heart’s obsession with

the fixed past and your mind’s focus

on the uncertain future

your lungs are the perfect place for you

 

there is no yesterday in your lungs

there is no tomorrow there either

there is only now

 

there is only inhale

there is only exhale

there is only this moment

there is only breath

 

and in that breath

you can rest while your

heart and head work 

their relationship out.”

 

this morning,

while my brain

was busy reading

tea leaves

 

and while my

heart was staring

at old photographs 

 

I packed a little

bag and walked

to the door of 

my lungs

 

before I could even knock

she opened the door

with a smile and as

a gust of air embraced me

she said

 

“what took you so long?”

 

   ~ john roedel (johnroedel.com)

ANATOMIA PĂCII

Creierul şi inima mea au divorţat
Acum zece ani
Că cine-i de vină pentru
Halul în care am ajuns

În cele din urmă, n-au mai putut sta
În aceeaşi cameră împreună

Acum creierul şi inima
Împart custodia asupra mea

Stau cu creierul toată săptămâna
Iar la inimă în weekenduri.

Nu vorbesc între ei
– în schimb îmi dau acelaşi bileţel
Pe care să-l duc de la unul la altul în fiecare săptămână
Iar pe bileţelul pe care şi-l trimit
Scrie mereu acelaşi lucru:
“Tu ești de vină”.

Duminicile inima se plânge
De cum mintea m-a dezamăgit
În trecut
Iar miercurea, mintea înşiră
Toate situaţiile în care inima
A distrus ocaziile bune pe care le aşteptam

Dau vina una pe alta
Pentru ce am ajuns în viaţă

Au fost multe ţipete şi lacrimi

AŞA CĂ
În ultima vreme
Am petrecut multă vreme
Cu maţele mele
Care împlinesc rolul de
Terapeut neoficial

În cele mai multe nopţi
Sar pe fereastră în cutia toracică,
Alunec în jos pe şira spinării
Şi mă prăbuşesc  
În fotoliul de pluş al maţelor
Care este mereu deschis pentru mine
– şi stau stau stau
Pînă răsare soarele

Seara trecută maţele m-au întrebat
Dacă mi-e greu să fiu împărţit între
Inima şi mintea mea

Am dat din cap,
Am zis că nu ştiu dacă
Aş mai putea trăi cu vreuna
Dintre ele

“Inima este mereu tristă de
Ceva ce s-a întâmplat ieri
În timp ce mintea mea este mereu îngrijorată
De ceva ce s-ar putea întâmpla mâine”
M-am văitat eu
Maţele mi-au strâns mâna
“Chiar nu mai pot trăi cu
Greşelile trecutului
Nici cu teama de viitor”
Am oftat

Maţele mi-au zâmbit şi mi-au spus
“În cazul ăsta, ai putea să te duci să
Stai cu plămânii o vreme”

Eram confuz
– expresia feţei m-a trădat

“Dacă ai obosit de obsesia
Inimii pentru trecutul împietrit şi de
Fixaţia minţii pentru viitorul neclar
Plămânii tăi sunt locul perfect pentru tine
Nu există ieri în plămânii tăi
Nu există nici mâine acolo
Ci doar acum
Acolo este doar inspir
Acolo este doar expir
Acolo nu este decât momentul de acum
Acolo este doar respiraţie

Iar în acea respiraţie
Te poţi odihni în timp
Ce inima şi mintea ta lucrează
La relaţia lor”

În această dimineaţă
În timp ce mintea era ocupată
Citind în frunze de ceai
Iar inima se uita
La fotografii vechi
Am făcut un băgăjel şi
M-am dus la uşa plămânilor mei

Chiar înainte să bat
Mi-a deschis uşa
Cu un zâmbet şi
În timp ce m-a îmbrăţişat o adiere de aer
A spus
“Ce-a durat atât?”
John Roedel